Recent, un coleg dintr-o alta tara, necomunista, mi-a povestit ce bine a fost in Romania in perioada comunista. Oamenii aveau cu totii loc de munca si locuinte, si erau foarte fericiti. Asa stia el din presa si din auzite. Chiar si in zilele noastre asta era ceea ce aflase: cat de grea e viata acum, la treizeci de ani post-revolutie si ce minunat a fost traiul sub Ceausescu.
Nu e singurul caruia ii pare rau de soarta fostului presedinte si care se mira de sfarsitul crud si neasteptat. Sunt multi cei din afara Romaniei care au acest sentiment, ca tara o ducea mai bine sub comunism.
Am inceput sa-i explic colegului ca viata in timpul comunistilor a fost doar aparent frumoasa si lipsita de griji.
In timpul comunismului aveai “de toate”, pentru ca nu stiai ce inseamna aceste cuvinte.
Uneori realizai ca iti lipseste ceva: atunci cand ascultai pe ascuns Radio Europa Libera, care vorbea deschis despre ce se intampla realmente in tara. Atunci aflai ca, in timp ce pe posturile nationale de radio & TV se vorbea despre mirobolantele “realizari” ale fostului cizmar si consoartei lui, “doctor cu renume mondial”, in realitate existau dizidenti. Oameni care stiau ce ne lipseste tuturor si o spuneau in gura mare. Oameni care au murit in inchisoare sau pe strazi, in “accidente”.
Aveau curaj sau lipsa de discernamant? Sau poate erau vizionari si stiau ca, la un moment dat, istoria se rescrie? La fel ca si schimburile valutare sau bulele imobiliare…
La fel ca orice se intampla in viata, mereu exista patru anotimpuri. Care in teorie sunt de durata egala, cate trei luni, dar in practica, mereu unul sau altul dintre anotimpuri are o durata mai mare. Dar mereu, mereu, dupa iarna vine primavara. Cu schimbari, cu renastere.
Cine uita de ciclul anotimpurilor, face o mare greseala.
Oricat de sus si de imbatabil a ajuns la un moment dat un dictator, mereu a fost ajuns din urma de iarna si a alunecat in abisuri, cu atat mai adanci cu cat a fost cocotat mai sus si un timp mai indelungat. Vezi Hitler sau Ceausescu sau Saddam.
Mi-am trait copilaria si adolescenta sub dictatura si am ajuns sa constientizez ca ceva nu e in ordine. In special ultimii sase-sapte ani de comunism au fost groaznici!
Doua ore de program TV national erau integral ocupate cu viata profesionala a Ceausestilor. Nici un film in limba engleza, nici un serial bun. Apucasem sa vad in copilarie niste episoade din Mannix, Kojak, Un serif la New York, primul sezon din Dallas.
La radio, cantecele in limba engleza se difuzau rar. Si acum l-as strange de gat cu placere pe individul care a hotarat atunci ca fiecare cantecel in limba lui J.R. Ewing trebuie sa fie urmat de un calup de cantece in alte limbi: rusa, franceza, italiana, maghiara, germana, suedeza etc. Pentru ca, cu siguranta nu Ceausescu a hotarat programele la radio si TV, ci au fost lingaii cei care i-au propus toate aberatiile.
Noroc cu vecinii sarbi, care aveau programe de divertisment, cu filme americane si muzica buna, de ma tineau treaza pana la ore mici din noapte. Noroc cu antenele parabolice, nu stiu cum de au scapat tefere si nevatamate.
Da, aveam “de toate”, dar ne era frica sa vorbim despre ce ne dorim cu adevarat.
… Despre faptul ca nu aveam voie sa plecam din tara, sa vizitam alte tari fie ele si comuniste. Se pleca greu in Ungaria si Republica Federativa Yugoslavia. Numai in delegatii, de la fabrici sau cu echipe sportive, cu aprobari speciale.
Habar nu aveam ce e ala “pasaport”, iar numele tarilor il cunosteam doar din atlasuri si orele de geografie. Nu mi-am imaginat vreodata ca voi pasi candva in Statele Unite, Franta, Italia, Germania, Marea Britanie, Serbia, Slovenia, Polonia, Ungaria, Elvetia…
Aflasem de la sora mea, pe atunci sahista, ca era o mare deosebire intre Romania si celelalte tari comuniste, pe care ajunsese sa le viziteze. In toate tarile puteai gasi mancare si ciocolata si banane si portocale in magazine. Si o bautura extraordinara, Pepsi Cola (nu doar Cico si Brifcor)…
Puteai gasi haine frumoase, inclusiv blugi si adidasi si pantofi de piele, mobilier si carti. Eu le admiram in cataloagele Quelle si Neckermann, cumparate de la Otschkopiatz (n.a. fosta Piata de Vechituri din Timisoara) sau primite de la rude refugiate in Occident. Sora mea vedea toate acele minunatii aievea, desi tot in tari comuniste.
In timp ce la noi stateai minim trei ore la coada la oua sau doua- trei zile la coada la carne. Ciocolata si portocalele le vedeam doar la Craciun, alaturi de o cutie de acuarele. Ca orice familie obisnuita in acele vremuri.
Masini aveau putini, si numai de productie autohtona, Dacia 1300. Oltcit-ul era un lux. (Da, visam si eu pe atunci sa am un Oltcit, pentru ca erau mai rare…). Unii au castigat masinile la celebrele trageri la sorti ale libretelor speciale cu depuneri de 5.000 lei. Altii le-au cumparat cu banii rezultati din rotunjirea veniturilor prin mici gainarii din fabricile unde lucrau. Stiu ca multi dintre cei care au lucrat in fabrici si uzine trageau foloase necuvenite, ca sa ma exprim avocateste, prin vanzarea “pe sub mana” a ceea ce puteau: carne, vopsele, suruburi.
Modelul confundarii bunurilor “obstesti” cu cele personale a persistat mult timp si dupa revolutia din 1989. Cativa ani dupa, prin 1996, lucram la cabinetul medical al unei noi fabrici, ridicata de o multinationala. Si imi amintesc cu neplacere de prima zi in care s-a dat in folosinta un nou vestiar cu dusuri modernizate pentru oamenii din productie. Desi erau gardieni la iesire, muncitorii s-au riscat in a trece cu pungute de marfa ascunse prin pantaloni, inclusiv cu robineti si capete de dus de la vestiarul proaspat dat in functiune.
Am lucrat un an si jumatate in acea fabrica si aproape ca nu era zi in care gardienii sa nu gaseasca pe cineva cu musca pe caciula. Ma intreb ce ii determina pe acei oameni sa isi riste locul de munca, sigur si placut de la multinationala, mai bine platit decat la Stat? Credeau ca se vor imbogati? Ca o vor duce mai bine daca sterpelesc ceea ce e al altora? Aceasta mentalitate retrograda explica lipsurile de care cu siguranta se “bucura” si in zilele noastre. Conform legii atractiei.
Locuintele comuniste erau “de stat”. Putini mai aveau case “proprietati private”. Toate casele erau demolate pentru a se construi binecunoscutele blocuri gri, cu acoperis tip platforma si camere de marimea cutiilor de chibrit. Fostii proprietari erau obligati sa fie de acord cu o compensatie imobiliara infima, in locul casei cvasi-nationalizate. Daca Ceausescu mai rezista un an, cu siguranta si casa bunicilor mei din Timisoara ar fi fost pusa la pamant. Oferta comunista in schimbul casei cu curte mare si gradina era un apartament cu doua camere.
… Ne era frica sa vorbim despre faptul ca ne deranja sa mergem la defilari imbecilizante de 23 August. Si sa il prea marim pe odiosul. Si ca ne pierdeam timpul liber la repetitii pentru acele defilari inutile.
… Despre faptul ca, atunci cand mergeai la gradinita, trebuia sa fii “soim al patriei” si imbracat cu uniforma portocalie. Daca stiai tabla inmultirii si a impartirii la scoala, deveneai pionier si aveai dreptul sa porti, din cand in cand, fusta plisata bleumarin si camasa alba, cu gradatii ca in armata si snurulet rosu – daca erai sef de grupa, galben – ca sef de clasa, si albastru – ca sef de unitate (scoala). Era fain sa scapi de sortuletul cu picatele si de cordeluta alba. Ma enerva cravata rosie…
In clasa a douasprezecea intrai in randul UTCistilor, adica tinerii comunisti. Fara uniforme de aici in colo. Iar la final de facultate trebuia sa intri in randul comunistilor, sa aderi la PCR. Nu aveai alta optiune, era obligator si eu ma gandeam cu groaza si sila la acest eveniment. Din fericire, Revolutia a venit la timp.
… Ne era frica sa vorbim despre faptul ca trebuia sa mergem la cules de porumb si depanusare, la strans de mere din livezi si de struguri din vii in loc sa invatam sau sa ne mai jucam pentru ca eram copii sau adolescenti. Mereu ma intrebam: unde sunt taranii? De ce trebuie noi sa facem treaba lor? Gratis, evident.
De ce trebuia sa mergem la fabrici gen “Fructus” si sa facem treaba murdara, cum ar fi sortatul fructelor si legumelor stricate? Evident, tot gratis, din patriotism. Pentru binele natiunii.
De ce fetele care reuseau sa fie admise la vreo facultate trebuiau sa faca trei ani de armata? In fiecare saptamana colegii baieti aveau o zi absolut libera, in timp ce fetele invatau tot felul de tampenii inutile despre arme si binele facut de cumunisti. Studentii aveau dreptul sa aleaga efectuarea a sase luni de armata fie la inainte de inceperea facultatii, fie dupa terminarea ei. Dar studentele nu aveau acest drept.
Iar in vacantele de vara, in timp ce baietii se distrau, studentele aveau trei saptamani intensive de armata. Adica, in luna lui cuptor, cea mai fierbinte din an, ele erau “pedepsite” sa umble in bocanci si cu mantale. O fi si asta un motiv pentru care nu inteleg apetitul unora pentru moda hainelor ce aminteste de armata. Cred ca doar cine a facut armata in conditiile expuse mai sus, poate pricepe aversiunea.
In plus, nu am inteles de ce studentele trebuiau sa fac armata separat de colegii lor, intr-o tara care promova egalitatea intre sexe? Ma mir ca orele de la facultate nu se faceau separat.
… Ne era frica sa vorbim despre faptul ca nu aveai dreptul la o intrerupere de sarcina, dar nici la metode contraceptive. Cate femei au murit producandu-si singure avortul sau ajutate de sot, parinti, prieteni? Stiati ca medicii nu aveau voie sa ajute femeile avortone aflate in soc septic pana nu spuneau cine le-a provocat avortul? Pentru ca acela sa infunde puscaria? O prietena din copilarie a murit astfel, la numai 19 ani, pentru ca nu a vrut sa-si parasca mama?
Vom stii vreodata despre acest genocid facut cu buna stiinta, in numele “dreptului la viata”?
Nu sunt adepta avortului, dar nici a avea copii flamanzi, care nu pot merge la scoala. Sunt adepta planningului familial inteligent. Despre ce drepturi vorbim in comunism, cand prezervativele erau o marfa rara si pe care o puteai gasi doar dupa tejghea, daca aveai “pile” la magazin? Iar unele vanzatoare isi alungau plictisul intepand prezervativele cu acul! (Da, am fost martora acestei infamii la un moment dat.)
In numele “dreptului la viata” au murit pana la urma si gravidele care nu si-au dorit copii, nu doar pruncii lor nenascuti. Am apucat sa vad si modul in care erau primite in spital femeile ce avortasera acasa si veneau in soc septic. Putin mai lipsea sa fie luate la bataie de portarese, care le priveau scarbite si telefonau liniei de garda “A mai venit una!”
…. Despre faptul ca nu se gaseau medicamente, iar pacientii oncologici mureau cu dureri ingrozitoare, dupa ce inghiteau toate porcariile nemedicamentoase care promiteau calmarea. Parca o vad si acum pe biata mama, cum se chinuia sa inghita o chestie maronie, ce semana cu pamantul, facuta din ceva ceara de albine, combinata cu nu mai stiu ce alte bazaconii. Si spera in efectul placebo, in loc sa aiba un sfarsit demn, cu antalgice forte.
Veti spune ca si in zilele noastre deficitul de medicamente este mare. Sa nu uitam insa ca avem posibilitatea de a le gasi in alte tari. Cu totii avem prieteni sau rude in alte tari, care ne pot ajuta. Se pot comanda online. Exista fundatii care pot ajuta financiar sau logistic. Exista mai multe OPTIUNI in orice situatie. Pentru ca avem ceea ce ne lipsea atunci: LIBERTATE.
De noi depinde acum ce facem in viata, daca reusim foarte bine sau mai putin bine. Dar avem niste OPTIUNI! Nu mai suntem obligati sa facem ceea ce ne dicteaza un tiran.
Daca nu ne place programul TV, schimbam canalul. Nu ne place ce profesie avem, oricand putem face un curs de pregatire pentru o alta profesie. Nu mai suntem fericiti in casnicie, putem alege divortul. Nu ne mai plac vecinii, ne putem muta. Nu ne mai place sa traim in Romania, putem emigra. Sunt atatea OPTIUNI atunci cand esti LIBER.
Sunt multi care regreta comunismul pentru ca au uitat de rationalizarea curentului, a benzinei, a mancarii, a apei reci si apei calde, a detergentilor, sapunului si hartiei igienice, a ciocolatei si, mai ales, a bucuriei de a trai sarbatorile de Craciun si de Paste.
Si cine uita, risca sa faca aceleasi alegeri paguboase. Sperand ca altcineva il va ajuta sa razbeasca in viata fara efort, ca va decide in locul sau, si pentru asta, e gata sa plateasca pretul cu propria libertate.
De aceea, cred ca e musai sa deschidem din cand in cand albumele cu amintiri.
Sa revedem pozele in care “tovarasul” ne supraveghea orele de scoala privindu-ne cu ochi severi din celebrele tablouri ce tronau deasupra tablei… Ne supraveghea tacut si in primarii, in timp ce semnam actele de casatorie… Ne auzea cu ambele urechi cand il vorbeam de rau (va mai amintiti schimbarea pozelor unde i se vedea numai o ureche cu cele in care avea vizibile ambele?)…
Sa revedem pozele de la munci agricole sau orele de armata obligatorie… Sa ne amintim de repartitiile la Pocreaca din Deal si de lipsurile indurate de toti cei care nu aveau rude la tara, care sa taie porcul, sau care nu prindeau sarbii, ca sa vada si altfel de programe TV decat cele osanalizate. Sa vada ca in alte tari exista o altfel de viata, ca exista OPTIUNI si STANDARDE.
Atunci cand admiram Canalul Dunare – Marea Neagra sau Transfagarasanul, sa ne amintim ca au fost niste oameni care au murit pentru ca s-au opus unui regim totalitar. Sa ne amintim de cei deposedati de bunuri si dusi in Siberia sau Baragan. Sa nu mai regretam acel trecut odios si nici soarta pe care si-a scris-o cu mana lui fostul taran din Scornicesti.
Sa nu mai fim prizonierii trecutului si sa ne alegem viitorul constienti si in LIBERTATE!