In urma cu cateva zile mi-a fost atrasa atentia de o polemica legata de cel mai mare lant de restaurante de tip fast-food din lume, prezent si pe piata din Romania.

            Acest colos era invinovatit de existenta obezitatii si a diabetului in lume. Ca si cum alte fast-fooduri, “inlantuite” sau nu, nu ar mai exista pe lume.

            Discutia mi-a reamintit ca, pana nu demult, aveam un servici nomad, cu multiple responsabilitati Una dintre ele sa colind cu masina atat prin judetul de domiciliu cat si prin alte judete din partea de vest si sud a tarii (opt-noua judete).

Saptamanal aveam doar o zi la dispozitie in care sa colind numai prin orasul natal. In rest, exterioare. Ajunsesem la o medie de 300 km/zi in interes de servici.

            Desi mi-a placut foarte mult ceea ce lucram, era obositor si ma impiedica sa am un program regulat de hranire si miscare. Clientii mei aveau prioritate.

Ca sa pot sa ma intalnesc cu ei, trebuia sa stiu exact unde ii gasesc si intre ce ore. Uneori insa toate planificarile esuau, pentru ca isi mai schimbau locatiile sau timpul alocat vizitatorilor.

Ca urmare, adeseori micul dejun era amanat pentru ca trebuia sa plec mai repede de acasa sau de la hotelul unde ma cazam pentru delegatiile mai lungi.

Singurul “aliment” ingurgitat de dimineata era cafeaua instant. Mai precis, doua cani de cafea baute pe stomacul gol. Fara lapte, dar cu zahar si “frecata”, sa faca spuma precum un cappuccino.

Gustarea de la orele 10-11 consta intr-o tableta de 100 grame de ciocolata cu lapte si alune sau stafide.

Pranzul il luam de cele mai multe ori in masina. Doi covrigi sau doua strudele cu dovleac (yammy, deja salivez…) mancate in timp ce conduceam. Mai trageam o injuratura in timp ce infulecam, pentru ca imi taia calea vreun sofer imprudent, vorbind la telefon.

Ajungeam seara acasa, obosita, si ghici pentru ce imi chioraiau matele? Pentru ceva dulce, cum ar fi o inghetata. Culmea era ca aceste dulciuri nu mi-au stricat silueta, dimpotriva😊.

As vrea sa fiu optimista si sa va spun ca nu s-a intamplat nimic si totul a fost cu happy-end. Dar cand m-am confruntat pentru prima oara cu niste simptome ciudate, am crezut ca sufar de vreo boala incurabila.

Aveam in acea perioada un caine minunat din rasa Collie, Sash-a (numit dupa o formatie de muzica tehno), cu care ieseam zilnic la plimbare dimineata si seara. Uneori ma insotea si in delegatii, fiind deliciul receptionerilor de la hotel. (Asa se intampla cand esti frumos.:))…)

Imaginati-va ca de la aparitia primelor simptome de boala si pana la diagnostic priveam fiecare rasarit si apus de soare cu Sash-a ca pe ultimele zile din viata mea… Ma intrebam ce se va intampla cu el dupa ce eu nu voi mai fi? Cine ii va mai da de mancare? Cine se va juca cu el? Cine il va scoate la plimbare?

Ma gandeam la fiul meu… Ma gandeam la cariera mea… De ce eu? De ce la 35 de ani? Chiar si dupa ce am rasuflat usurata ca nu e ceva foarte grav, tot mi-a luat un pic de timp sa-mi linistesc sufletul.

Si pornind de la recomandarile gastroenterologului am purces la schimbari in modul meu de a ma alimenta si de a face miscare. Pentru ca o dieta nepotrivita alaturi de sedentarism echivaleaza cu o programare la boli cronice.

Dimineata, inainte de a-mi savura prima cana de cafea, beam un pahar cu apa si lamaie, apoi manancam un fruct, de preferinta o banana. S-a terminat cu tableta de ciocolata dinainte de pranz. Am inlocuit-o cu fulgii de ovaz muiati in apa fierbinte, cu scortisoara si fulgi de cocos, goji sau stafide, zmeura sau afine.

La pranz nu mai imi cumparam produse de patiserie, care sa le mananc in goana masinii. Mi-am facut timp sa ma opresc o ora intreaga fie si numai la terasa unei benzinarii si sa mananc o salata de legume sau un gratar. Sau stabileam un business lunch cu vreun client.

Daca ratam vreo intalnire din cauza pranzului, incercam sa o recuperez mai tarziu sau a doua zi. Dar sanatatea mea a devenit prioritara!

Pentru cina cautam sa pregatesc rapid ceva sanatos acasa sau sa comand o ciorba la vreun restaurant.

Am inceput sa fac miscare, mai mult decat cele 15 minute de plimbare dimineata si seara cu cainele. M-am abonat la o sala de fitness si mergeam zilnic dupa terminarea serviciului, daca eram in Timisoara sau intr-o localitate apropiata, din care ma intorceam in aceeasi zi.

Daca eram intr-o delegatie cu cazare la hotel, ma duceam sa fac jogging in vreun parc din apropiere. De fapt, acesta a devenit criteriul meu de a alege hotelul in care sa stau: sa fie in apropierea unei ape sau a unui parc, ca sa nu-mi gasesc motive de a derapa spre inertie.

Simptomele de care sufeream s-au ameliorat semnificativ. Cand mai uit sa ma hidratez sau mai mananc lucruri nesanatoase, ele reapar, parca pentru a ma readuce pe fagas.

*****

Ce vreau sa zic cu aceasta poveste? A fost devina McDonalds sau KFC sau Burger King sau vreun alt fast-food mai putin cunoscut de problema mea de sanatate? Nu.

Restaurantele de tip fast-food sunt incriminate pentru epidemiile de obezitate si diabet pentru ca ofereau cu predilectie alimente hipercalorice, dar nu au obligat pe nimeni sa manance doi sau trei hamburgeri in loc de unul. Si nici sa alature o punga XXL de cartofi prajiti si doua deserturi. In plus, si-au adaptat meniurile pentru a permite tuturor sa le calce pragul.

E acelasi lucru cu a da vina pe producatorii de tutun, pentru ca oamenii fumeaza, sau pe cei de bauturi alcoolice, pentru ca oamenii sunt betivi. Le-a pus cineva pistolul la tampla? I-a obligat cineva sa bea toata sticla in loc sa se multumeasca cu un singur pahar? Si da, e in regula sa consumi un pahar de vin rosu pe zi sau o bere. Sunt studii care demonstreaza ca cei care o fac si pastreaza moderatia sunt mai castigati pe termen lung si traiesc mai mult decat abstinentii!

Cat despre sedentarismul care ne bantuie in timp ce stam ore in sir cu ochii pe smartphone si social media, in loc sa mai iesim cu prietenii intr-o excursie la munte sau pur si simplu sa ne plimbam pe corso, mangaiati de razele soarelui, cine e de vina? Fast-foodul?

*****

Cand aveam sedinte in capitala, unde era sediul firmei, ma opream mereu la acelasi fast-food din Craiova. Avionul era un lux si toate drumurile se faceau cu masina. Cum de la Timisoara la Bucuresti calatoria dura aproximativ opt ore, era musai sa ma opresc atat pentru realimentarea cu benzina a masinii, dar si pentru a ma nutri si hidrata. Plus inca o cafea, ca sa-mi mentina atentia la cote optime.

De ce ma opream mereu la acelasi restaurant de tip fast-food in loc sa caut altceva? Simplu. Pentru ca stiam ce voi primi in schimbul banilor mei. Niste cartofi prajiti fain, niste bucatele de carne pane (nu m-am impacat niciodata cu hamburgerul…) si o inghetata delicioasa cu crontanele prin ea.

Unii zic ca acolo e mancarea ieftina, dar mie nu mi s-a parut asa. Poate comparativ cu restaurantele clasice, unde la cost intra si bucatarul, da.

In fine, cert este ca la acest fast-food de care am amintit mai sus gaseam mereu calitatea pe care o stiu. Citisem despre cat de atent isi selecteaza furnizorii, despre ghidul lor pentru ca orice angajat sa stie ce responsabilitati are si au implementat un anumit standard de igiena. Daca ati sti cat de certate sunt cu acest ultim aspect multe localuri, v-ati speria.

Nu ma refer doar la lipsa sapunului sau a hartiei de toaleta, dar si la lipsa apei cu care sa te speli pe maini. La lipsa detergentului si a buretilor de spalat vasele. Da, nu radeti, sunt lucruri pe care credem ca toata lumea le face, dar nu e asa. Cate farfurii, pahare si tacamuri sunt spalate doar prin simpla trecere pe sub jetul de apa de la robinet… Cate maini murdare de la toaleta se spala peste vasele acumulate in chiuveta restaurantului… Din pacate nu vorbesc din auzite, ci din vazute!

Pana la urma cred ca aceasta epidemie de Covid-19 a venit ca o binecuvantare: toata lumea a invatat cum sa se spele corect pe maini. Oare se extrapoleaza acest fapt si la spalatul vaselor? Sau mai avem nevoie de o epidemie care sa ne atace ficatul si stomacul ca sa invatam?

Revenind la fast-food,  la presiunea media si solicitarile clientilor, a introdus si preparate cu mai putine calorii, de genul omletelor, salatelor de fructe si a celor de legume cu carne de peste sau pui la grill. Au adus spre vanzare si apa plata, sucuri fara zahar, fructe intregi si iaurt.

Acest lant de fast-food angajeaza de mult si studenti, carora le accepta un program flexibil de lucru, ca sa poate studia. Lucru pe care nu il fac prea multe firme. Multi te vor nici prea tanar, nici prea batran, nici cu experienta prea multa, dar nici fara experienta, si sa accepti un program strict.

In plus, sus-numitul fast-food, din profiturile pe care le obtine, contribuie la sustinerea unor cauze nobile: copiii cu probleme de sanatate si parintii acestora.

Declar ca nu sunt platita de vreun lant de fast-food sa vorbesc in numele lor. Dar, ca de obicei, doresc sa schimb mentalitati perimate: nu mancarea de la fast-food ne imbolnaveste. Proprietarii de fast-food nu sunt acei ticalosi care fac bani cu lopata, otravind caloric populatia.

Traim in mileniul trei si trebuie sa incetam sa mai cautam vinovati pentru ceea ce ni se intampla. Noi suntem singurii responsabili.

Haideti sa facem alegeri mai inspirate!

Haideti sa ne prioritizam sanatatea proprie!

Aveti grija de voi!